Codependența? Ce-i aia?
Codependenta este o formă disfuncțională de relaționare între oameni. Relațiile codependente pot apărea între parteneri romantici, membrii unei familii sau chiar între prieteni. De multe ori, ele includ o doză de abuz emoțional. Codependența are rădăcini într-o traumă complexă.
În cei mai simpli termeni, partenerii codependenți au nevoie unul de celălalt ca să funcționeze deplin. Astfel, unul devine furnizorul, iar celălalt beneficiarul ca într-un contract nescris, în care balanța puterii este înclinată disproporționat într-o parte.
Furnizorul încearcă să îi rezolve problemele beneficiarului și să îl susțină necondiționat. Îi ascunde comportamentele problematice (alcoolism, probleme cu legea), încearcă să îl “repare” constant, “face curat” în urma lui (achită datorii, rezolvă problemele create), devine “sac de box” pentru ieșirile emoționale disproporționate – crezând că astfel îl ajută.
În realitate, îi susține maturitatea, disfuncția și iresponsabilitatea — și îi acordă permisiunea să nu se maturizeze niciodată. Nu îl ajută să își ia puterea în mâini, să privească în ochi realitatea și problemele cu care se confruntă, să absoarbă singur(ă) consecințele comportamentului propriu.
Beneficiarul, la rândul lui, se simte confortabil în rolul în care cineva are nevoie de el/ea și grija constantă de el/ea – ba chiar obține satisfacție din acest rol de “centru al universului”, "salvator", "mama tuturor răniților". Totul devine despre el/ea: nevoile mele, prioritățile mele, emoțiile și toanele mele, problemele mele. Toată lumea trebuie să-i răspundă nevoilor și să intervină când face câte o criză.
Acesta este „ciclul codependenței”.
Se ajunge la o relație de tip părinte-copil. Furnizorul devine atât de absorbit în rolul în care încearcă să-i asigure nevoile celuilalt, încât uită de nevoile proprii. Uită să mai aibă grijă de propria persoană. Trăind fără nevoi împlinite, persoana începe să “moară pe dinăuntru” — ajunge să nici nu mai știe cum să-și împlinească nevoile în mod sănătos. Încearcă să-i dea mai multă viață și susținere necondiționată unei persoane care nu are nevoie de așa ceva.
Lumea codependenței este una complexă, și foarte multe dintre trăsăturile pe care le vei citi e posibil să nu ți se aplice. Totul se întâmplă pe o scară a intensității – de la “deloc” la “extrem”.
Cum îți dai seama dacă ești într-o astfel de relație?
Răspunde onest la câteva întrebări:
Faci sacrificii extreme pentru a satisface nevoile partenerului / partenerei?
Îți vine greu să spui ”nu” când partenerul/a îți cere din timpul și energia ta?
Ai mușamalizat problemele pe care le are partenerul/a cu drogurile, alcoolul, cazinourile sau pariurile sportive, sau cu legea?
Îți faci griji constante legate de ce ar putea să creadă alții despre tine?
Simți o anxietete constantă în relație datorată dorinței de a-l face mereu pe celalalt fericit?
Te simți captiv(a) în relație?
Obișnuiești să taci și să “mergi pe vârfuri” ca să eviți conflictele, să nu cumva să deranjezi.
Într-o relație codependentă…
Oamenii încearcă să-și rezolve unul altuia problemele, în loc să realizeze că sunt adulți independenți, care au nevoie să funcționeze pe cont propriu.
Își satisfac nevoile în dinamica codependenței – mai ales nevoile de stimă de sine
Partenerii se susțin reciproc — însă dincolo de susținerea normală care apare într-un cuplu funcțional
E bazată pe manipulare, încălcarea limitelor.
Ești dependent(ă) de un stil de relaționare. Relațiile codependente au la bază un contract nesănătos. De aceea, nu vei găsi în ele ingredientele fundamentale de care ai nevoie într-o relație funcțională: onestitate, încredere, respect.
Relațiile codependente conțin întotdeauna o doză de manipulare, de lipsă de onestitate și autenticitate, de negare a adevărului și o nevoie copleșitoare de acceptare și afecțiune.
Este felul cum persoanele cu identitate bazată pe rusiòne abordează relațiile. Copilul care se simte respins, abandonat, dat la o parte devine mai târziu, adultul care își ia propria valoare și fericire din îngrijirea altei persoane. În calitate de Furnizor, vede că poate să aibă grijă de cineva, iar asta îi conferă valoare. Primește la schimb căldura și atenție de tip: “ce de treabă ești”, “ce om bun ești“, etc. Brusc, primesc validarea care le-a lipsit toată viața. Au un motiv să existe, fără de care nu ar putea să fie OK.
Invers, alți oameni intră într-o relație în care sunt extrem de nevoiași: au mereu probleme, mereu trăiesc o criză sau alta. Și – hop! – vine salvatorul, gata să-ți rezolve toate problemele: îți îngrijește rănile, te mângâie pe creștet, îți spune că totul va fi OK. Și zici: “Hei, exist! E o stare minunată, e excelent – simt că trăiesc, așa că o să fiu dependent de ajutor tot restul vieții mele!”
Persoana cu cea mai multă putere este – sub o formă sau alta – narcisicul. Relațiile codependente au mereu un narcisist.
Furnizorul își spune: “Trebuie să fiu perfect/ă mereu“. Acum, că am toate nevoile împlinite, “nu trebuie să fiu suparat/ă, sau nemulțumit/ă că îl/o pierd!“. “Nu trebuie să mă pierd cu firea“, “nu trebuie să-l sperii pe om, arătându-mi părțile mai puțin acceptabile“. Așa că te transformi dintr-o ființă umană într-o mască cu o singură emoție. Pentru că de asta crezi că ai nevoie ca să primești atenția pozitivă și validarea de care ai nevoie. Astfel, apare presiunea că mereu să lași impresia că totul e OK.
Ba chiar mai mult de atât: nu e de ajuns să fii tu fericit/ă. Trebuie să îl menții și pe celalalt fericit, nu? Trebuie să-i anticipezi toanele, să preiei responsabilitatea pentru lumea emoțională a lui/ei, să îi schimbi scutecele emoționale atunci când a făcut treaba mare în ele. Să îi anticipezi dorințele, să găsești modalități tot mai creative să i le satisfaci. Ca altfel, poate nu-i convine… se supără… și pleacă. Și uite așa, devii responsabil pentru două persoane. Îți dai seama de cât de multă energie e nevoie?
Furnizorul își spune: “fericirea mea depinde de fericirea lui / ei”. “Dacă se înfurie, o să-l calmez. Dacă e trist, o să-l consolez. Dacă face vreo mizerie, o să-i găsesc scuze. O să am un radar să-i detectez emoțiile. Ba chiar o să-i citesc gândurile, să-i anticipez o parte din nevoi“.
Astfel, Beneficiarul că nu mai are nevoie să crească, să evolueze. Poate bine-mersi să rămână un copil în corp de adult, care bate din picior când nu îi convine ceva, care face crizuțe atunci când vrea să primească atenție sau să i se rezolve o problema.
Unul dintre parteneri devine tiran, iar celălalt martir. E posibil să mă întrebi – dar ce e o relație sănătoasă, până la urmă? Nu e normal să-ți sprijini partenerul, să îl ajuți, să-i fii alături?
În relațiile sănătoase, ambele părți fac ceva sacrificii de-a lungul timpului. Ambele părți. Balanța puterii e înclinată rezonabil. Poate că se mai duce într-o parte sau alta în anumite momente, dar lucrurile sunt totuși caracterizate de o relativă stare de echilibru. În plus, cei doi parteneri funcționează independent, și au idee cum să își satisfacă singuri nevoile.
Bineînțeles, există susținere și complementaritate între cei doi, însă cei doi sunt funcționali și atunci când îi iei separat. Este important să facem diferența între a ne baza pe altă persoană și codependență. În codependență, beneficiarul se simte lipsit de valoare atunci când nu își primește doza de susținere, iar facilitatorul are o satisfacție din susținerea tuturor nevoilor celuilalt. Practic, nu există granițe sănătoase și o identitate cu adevărat separată.
Furnizorul simte că nevoile și dorințele proprii nu merită atenție, așa că le pune pe plan secundar… și apoi se întreabă de ce nu e fericit/ă, deși a fost om bun, și a făcut numai lucruri bune.
Pe cealaltă parte, narcisicul calcă treptat peste limite și granițele celuilalt. Apare dublul standard: eu am voie să mă înfurii, tu nu ai voie să te înfurii, și nu e OK să mă confrunți. Tu va trebui mereu să îmi conții furia. Eu am voie să țip, ba chiar să te și bat. De ce nu? Ți-ai meritat-o. Uită-te ce m-ai făcut să îți fac.
Dar tu nici măcar să nu ridici tonul. Pentru că așa m-ai învățat de-a lungul timpului, eu nu fac nimic decât să împing mai departe și mai departe granițele și limitele. Un om pe care-l lași constant să calce limite și granițe, pe care-l lași să fie imatur, să nu-și asume nimic, își va pierde respectul pt tine.
Nici unul din ei nu își trăiesc destinele lor și nu evoluează rămânând imaturi din punct de vedere emoțional.