top of page

Cine sunt eu?ce par a fi?

Cine sunt eu?

Încă de la primele noastre contacte mai dure cu realitatea, construim filtre care ne predispun să vedem lumea într-un anumit fel. Apoi trecem prin ele mai mult sau mai puţin automat, toate experienţele noastre de viaţă. Din fragedă copilărie suntem predispuşi să învăţăm anumite răspunsuri la situaţii diverse de viaţă. Unele dintre ele, chiar dacă ne-au fost de ajutor în trecut, nu ne mai folosesc azi sau chiar ne fac rău. Le folosim totuşi în continuare fără să le punem la îndoială.

Noi suntem oglinda vie a gândurilor noastre. Lumea noastră arată aşa cum o vedem noi. Nu ne naştem optimişti sau pesimişti, doar învăţăm răspunsuri diferite. Pentru unii viitorul apare ca un deşert arid şi lipsit de speranţă. Pentru alţii poate fi un câmp deschis şi luminos care aşteaptă să fie cultivat. Unii au învăţat devreme să vadă pericolul, ceilalţi oportunitatea. Cei din prima categorie nu vor crede că ei pot face mare lucru iar viaţa le este potrivnică, ceilalţi vor fi nerăbdători să cultive cât mai repede şi să descopere roadele care răsar. Indiferent din ce categorie facem parte, pe parcursul dezvoltării noastre fiecare dintre noi ajunge să-şi pună întrebarea: „Cine sunt eu?” Ca şi copii toţi trăim în prezent şi ne imaginăm viitorul fără efort. Nu ne punem problema că nu am putea face ceva din ce ne dorim. Acum totul este posibil. Această abilitate ne părăseşte treptat spre perioada adolescenţei, când începem să ne îngrijorăm. „Ce voi face?”, „Dacă nu sunt suficient de bun?”. Simţim tot mai mult nevoia să ne testăm limitele pentru a ni le cunoaşte, dar nu ştim exact ce dorim să cunoaştem. Nu ne este clar nimic şi habar nu avem cine suntem sau cine am vrea să fim. Totuşi, descoperim că devenim mai încrezători pe măsură ce acţionăm, pe măsură ce facem faţă provocărilor pe cont propriu. După 25 de ani începem în sfârşit să semănăm cu nişte adulţi. Mulţi dintre noi au deja familii, locuri de muncă, responsabilităţi, dar încă testăm, ne adaptăm şi, în continuare suntem nesiguri în ce ne priveşte. „Cine sunt eu?” rămâne mai departe fără răspuns.
Toţi avem nevoie unii de ceilalţi pentru a ne cunoaşte, pentru a ne descoperi.Cu cât reuşim mai mult să ne prezentăm lumii cu adevărata noastră personalitate, cu atât vom avea mai multă încredere în noi înşine. Doar asumându-ne riscul de a fi respinşi ne putem confrunta mai uşor cu respingerea. Dale Carnegie spunea că „există patru căi, şi numai patru, prin care putem avea contact cu lumea. Suntem evaluaţi şi clasificaţi în funcţie de ce facem, cum arătăm, ce spunem şi cum o spunem”. Dar înainte de toate, este nevoie să ne cunoaştem, având în vedere trei aspecte importante:
  1. Ce sunt şi cine sunt atunci când sunt singur. Cine este fiinţa care se ascunde în sufletul meu, cu toate cele moştenite sau dobândite, cu sentimentele, visele sau alegerile mele. Aceasta este esenţa mea!

  2. Ce am. Acestea sunt lucrurile mele. Observ cum tot ce posed mă învaţă în permanenţă despre natura fragilă şi efemeră a lucrurilor materiale? Ele sunt supuse trecerii timpului şi degradării fireşti.

  3. Ce par a fi. Aceasta reprezintă ce cred ceilalţi despre mine. Fiecare om din viaţa mea mă vede într-un mod diferit. Imaginea lui despre mine depinde de atât de mulţi factori încât nu are nici un rost să stau să o desluşesc. Care crezi că este cel mai semnificativ aspect pentru tine, dintre cele trei? Care te reprezintă cel mai mult? Pentru care eşti dispus să rişti, să depui efort, să investeşti? Răspunsul tău este o dovadă a maturităţii şi a încrederii pe care o ai în tine.

Să nu uităm: ca şi copii învăţăm să avem încredere; ca şi adolescenţi suntem în căutarea propriei identităţi; când devenim adulţi ar trebui să învăţăm să vedem dincolo de noi înşine, dincolo de propria persoană. Imaginează-ţi că stai în faţa unei oglinzi aburite. Ştergi oglinda şi te vezi pe tine. Îndepărtezi foiţa de argint metalic din spatele ei, oglinda devine sticlă. Acum vezi tot ce se găseşte dincolo de ea. Numai atunci când vedem dincolo de propria reflexie şi avem preocupări dincolo de noi înşine, devenim cu adevărat adulţi.
Ca şi copii ştergem aburul, ca adolescenţi ne pierdem în propria imagine, ca şi adulţi devenim capabili să înlăturăm foiţa de pe oglindă. Dacă şi doar atunci când ne acceptăm aşa cum suntem, pe deplin. Simţim cu toţii cum lumea este imprevizibilă şi de multe ori crudă. Atunci când putem spune cu convingere: „Acum accept ceea ce sunt”, devenim suficient de pregătiţi să privim dincolo de noi înşine şi să ne confruntăm cu riscurile şi pierderile inevitabile, ca un adult.

11 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comentarios


bottom of page