Ceea ce nu se rezolva se repeta!

De ce repetăm tipare distructive și cum putem face pace cu familia noastră

Ți s-a întâmplat să observi tipare care se tot repetă în familia ta, fără să înțelegi de ce?

Sunt anumite lucruri pe care le respingi din toată puterea legat de ai tăi, însă te trezești în situații în care te comporți exact la fel?

Au existat evenimente tragice în familia ta din trecut (accidente, boli grave, război, blesteme, morți subite), chiar și cu generații în urmă și te întrebi dacă te influențează în vreun fel în viața ta prezentă?

Ai o problemă presantă în momentul de față și ai avea nevoie de puțină ghidare?

Dacă ai răspuns “da” la vreuna din aceste întrebări, am o recomandare pentru tine. Este una dintre metodele cele mai profunde pe care le-am încercat în peste 15 ani de dezvoltare personală, la care mă reîntorc constant când am nevoie de lumină: metoda constelațiilor familiale.

Probabil că știi deja că experiențele din copilărie au un impact incredibil în viața ta prezentă. Nicăieri nu vezi asta mai bine decât la o constelație de familie. Metoda a fost dezvoltată de Bert Hellinger, psihoterapeut german, prin observarea cazurilor din terapie timp de mai bine de 40 de ani. Hellinger a observat că sistemul de familie respectă, din nou și din nou, 3 legi fundamentale.

Când una sau mai multe dintre ele sunt încălcate, apar suferința, dezordinea și o mulțime de probleme.

1. legea apartenenței – toți membrii unui sistem au dreptul de a aparține de sistem. Când excludem pe cineva (avort, unchiul x care e un bețiv și pe care nu-l mai primim, oaia neagră a familiei), încălcăm această lege, iar sistemul va face automat în așa fel încât să amintească de acea persoană, printr-un membru nou care repetă comportamentul, inconștient (de asta unii oameni vin și spun că parcă trăiesc viața altcuiva și atunci când, în constelație, dau un loc acelei persoane excluse, își recuperează viața)

2. legea ordinii – indivizii au o ordine în sistem, în funcție de momentul în care au apărut în sistem – întâi bunicii, care dau viața mai departe părinților, care dau copiilor și tot așa. Fiecare membru are locul lui și e important să știe care e acela – de exemplu, dacă sunt într-o familie în care a existat un avort și apoi am apărut eu, trebuie să știu că sunt copilul cu numărul 2, nu să cred că sunt copilul 1, pentru că am să simt mereu că e ceva în neregulă. De asemenea, ordinea trebuie păstrată și în relația părinți – copii: dacă, de exemplu, o mamă al cărui soț a murit îl ia pe fiul ei pe post de confident și ajutor, copilul va fi confuz și nu va mai ști care e locul lui. La fel, în cazul părinților divorțați care-și vorbesc de rău partenerul în fața copilului – e foarte greu pentru un micuț să ia parte la așa ceva și îi faceți foarte, foarte mult rău, pentru că nu e de fapt rolul lui să intre în treburile celor mari. Ca să nu mai spun că îl faceți, de fapt, să urască o parte din el.

3. legea schimbului – în funcție de tipul de relație, există diverse tipuri de schimb: părinte – copil este doar unidirecțională, în cuplu este bidirecțională. Când această regulă e încălcată, vedem copii care au intrat în rol de părinte, ceea ce e nefiresc și arată multă judecată din partea copilului (“eu aș fi făcut o treabă mai bună ca tine ca părinte”).