Stelele murmură dorințe

În noaptea adâncă a credinței,

când stelele murmură dorințe,

sufletul meu caută lumina,

ca un fluture în zori de zi,

dansând pe aripi de speranță.

Stima de sine răsare,

precum soarele după furtună,

îmbrățișându-mă cu raze calde,

în fiecare bătaie de inimă,

îmi spun că sunt demn, că exist.

Increderea, un fir de argint,

înfășurat în vise neîmplinite,

îmi șoptește povești de iubire,

despre oameni care au sperat,

despre inimi ce nu s-au tăcut.

Și în această grădină a gândurilor,

unde florile de cuvinte cresc,

îmi împletesc temerile cu curaj,

fiecare pas, o declarație,

fiecare lacrimă, un început.

Speranța, o pasăre în zbor,

se înalță pe cerul senin,

își deschide aripile delicate,

în fața vântului, se lasă purtată,

cu fiecare bătăi, un nou orizont.

Aici, în acest tărâm al visurilor,

în mijlocul nebuniei și al tăcerii,

credința devine scutul meu,

iar iubirea, lumina care mă ghidează,

împreună, scriem povestea noastră.