Oglinzile nevazute

Oglinzile nevăzute

Adesea credem că-i știm , pe cei de lângă noi,le dăm chip din gânduri

și suflet din nevoi.

Un gest, o privire, o tăcere grăitoare,

și mintea începe să scrie o poveste,

nu a lor, ci a noastră ,o lume interioară, ce caută să se rostească.

Proiectăm dorințe netrăite, răni acoperite,frici vechi,iubiri neîncepute.

Și astfel, într-o dimineață,

Ana îl privește pe Andrei râzând cu o femeie,iar în mintea ei nu e doar zâmbetul lui,ci trădarea altcuiva, de mult plecat.

Andrei nu a greșit.

Dar n-a fost niciodată doar Andrei.

A fost oglinda unui trecut,care încă mai cere iertare.

Idealizăm și punem aripi acolo unde poate era doar un om obosit.

Judecăm și vedem umbre

în priviri care nu ne-au mințit niciodată.

Aceasta este proiecția ,un văl pe chipul celuilalt, țesut din firele a ceea ce purtăm în noi.

Dar nu e vina inimii că visează,nici a minții că vrea sens.

E omenească nevoia de a înțelege,

de a contura haosul în forme familiare.

Și totuși, dacă vrem să vedem cu adevărat,trebuie să tăcem înăuntru.

Să ascultăm fără a inte

repreta.

Să privim fără a colora.

Pentru că abia atunci ,când renunțăm să-i încadrăm pe ceilalți,în tablourile noastre nefinalizate, îi cunoaștem.

Și poate…

între o privire sinceră și un cuvânt nerostit, ne regăsim și pe noi,mai clari,

mai adevărați,mai liberi.